Scena politică internațională este dominată în ultimii 15 ani de conflcitele și instabilitatea din Orientul Mijlociu. Dacă inițial a fost vorba de invazia Iraqului de către Statele Unite, a urmat apoi perioada Primăverii Arabe, cu înlăturarea lui Muammar Gaddafi în Libia și până la războiul civil prezent din Siria. În fiecare din aceste cazuri, statele respective se află acum într-o situație mult mai proastă decât celei inițiale, deși idea de a înlătura fiecare din respectivii dictatori a părut o idee bună pentru majoritatea analiștilor. De aceea este poate interesant de revăzut un episod mai puțin cunoscut din Cel de-al Doilea Război Mondial, nu atât prin similitudinea exemplelor cât mai ales prin argumentele și raționamentele utilizate.
Astfel, în 1944 britanicii au pus la punct un plan de a-l asasina pe Hitler, Operațiunea Foxley. Dacă reușea, operațiunea ar fi putut scurta războiul și salva milioane de vieți. Operațiunea avea aprobarea multora din guvernul britanic, inclusiv a lui Wiston Churchill.
Deși au existat mai multe planuri concepute de a-l asasina pe Hitler, de exemplu bombardând trenul personal cu care aceste circula, un plan fezabil a apărut doar după debarcarea din Normandia când aliații au capturat unul din membrii corpului de pază personal al liderului german. Acesta a oferit aliaților informații cu privire la complexul Berghof, din Alpii Bavarezi unde Hitler a petrecut mult timp în timpul războiului. Astfel a fost identificat un moment oportun, dimineața când Fuhrerul își servea ceaiul în pădure și acesta putea fi asasinat de către un lunetist, care în acest caz era un fost prizonier de război polonez ce vorbea fluent limba germană și putea fi astfel infiltrat în spatele liniilor inamice.
Când toate detaliile planului au fost puse la punct și a fost trimis spre aprobare în 1944 a existat o opinie contra punerii lui în aplicare, unul din comandanții trupelor speciale britanice, Lt. Col. Ronald Thornley. În opinia lui ideea de a-l ucide pe Hitler era o idee proastă pentru că:
„moartea lui Hitler ar fi putut să le ofere posibilitatea germanilor să considere că de vină pentru eșecul lor este dispariția liderului lor și nu ideologia criminală a acestuia. Moartea acestuia ar fi putut da naștere mitului că Germania ar fi putut câștiga războiul dacă Fuhrerul ar fi trăit. Ar fi condus la repetarea scenariului de după Primul Război Mondial când Germania a căutat vinovații pentru înfrângerea suferită oriunde, mai puțin în ideea lor falimentară de a captura Franța, o mentalitate ce a condus la Cel De-al Doilea Război Mondial. Astfel, pentru a evita Al Treilea Război Mondial, Hitler trebuia să cadă în bătălie și nu răpus de un glonț asasin.
La fel de important Hitler era un strategist îngrozitor. El cerea controlul absolut centralizat al tuturor forțelor sale armate, crezând că se pricepea mai bine decât generalii săi aflați în câmpul de luptă. Prin urmare, faptul că Hitler trăia nu ajuta efortul de război al Germaniei. Dacă el dispărea, ar fi putut fi înlocuit de cineva care ar fi fost un strategist mai eficient.”
Sursa: War History Online.
