Cartea de față reprezintă o monografie cu cele mai bune imagini ale fotografului belgian Harry Gruyaert, unul din maeștrii fotografiei color, membru al celebrei cooperative Magnum. Aceasta cuprinde fotografii de pe parcusul a patru decenii de carieră, începând cu 1972 până in 2012, însă majoritatea imaginilor sunt făcute în anii 80 și 90.
„Culoarea trebuie să fie importantă. În relație cu fotografia alb-negru, unde există o relație mult mai directă cu oamenii pe care-i fotografiezi, când lucrezi color trebuie să compui diferit. Mulți fotografi fac fotografii alb-negru dar care sunt colorate, ceea ce nu are niciun sens. Dacă lucrezi color, atunci culoarea trebuie sa fie primordială. Să fotografiezi color e mult mai dificil, mai complex decât în alb-negru. Culoarea e mult mai fizică, precum mirosul sau gustul, este pentru simțuri, în timp ce fotografia alb-negru este mai degrabă cognitivă, non-figurativă.” H.G.
Născut în Antwerp în 1941, Harry Gruyaert și-a început cariera în anii 60, la început în televiziune ca director de fotografie pentru documentare tv, apoi s-a reorientat către fotografia de fashion, fiind inspirat de fotografi ca Richard Avedon și Irving Penn, și ajungând să lucreze pentru reviste ca Harper’s Bazaar și Vogue. În 1972 are prima serie cu care se desprinde de fotografia comercială, TV Shots, inspirată de pop art-ul ce domina scena de artă din New York. Seria prezintă cadre color, suprasaturate, a noilor canale color ce își făceau apariția la televizor. Deși nu se aseamănă cu opera lui ulterioară, ele marchează atracția lui spre banal și cotidian, în contrast cu fotografii în vogă din Europa anilor 70, dedicați în special fotografie documentare, alb-negru. Astfel, influențele lui se găsesc mai degrabă peste ocean, în Statele Unite, unde fotografia color își făcea loc în lumea fotografiei de artă prin William Egglestone sau Stephen Shore.
„În Europa și în special în Franța, exista o tradiție umanistă a unora precum Cartier Bresson unde cel mai important element îl reprezentau oamenii și nu atât atmosfera întregului cadru. Am admirat-o, dar nu am fost niciodata atras de ea. Am fost mult mai mult atras de către toate elementele: decorul, lumina, mașinile, astfel de detalii erau la fel de importante ca și oamenii. Aceasta este cu totul altă atitudine.” H.G.
Răsfoind fotografiile lui Harry Gruyaert primul lucru pe care-l remarci este lipsa totală a oricărui narativ din cadrele sale, o altă depărtare față de Cartier-Bresson și ideii de „moment decisiv”. Chiar și acolo unde oamenii nu lipsesc ei nu constituie subiectul fotografiilor sale, uneori doar cu spatele sau reduși la siluete, cel mai adesea aceștia nu fac niciodată nimic remarcabil. Și în cele câteva cadre unde o anume emoție umană pare a fii subiectul imaginii (pag. 63, 68, 81, 100), echilbrul compoziției și culoarea în sine domină cadrul. Așa cum afirma și John Szarkowski in introducerea la Ghidul lui Egglestone, „forma este probabil scopul artei […] în fotografie forma și subiectul se definesc reciproc; chiar mai mult decât în artele tradiționale, cele două sunt legate inextricabil. Într-adevăr, probabil sunt unul și același lucru”. De aceea cred că, dintre toate influențele asupra fotografiei lui Harry Gruyaert poate cea mai evidentă, pentru mine cel puțin, rămâne cea a lui William Egglestone. Sunt numeroase cadre de o banalitate debordantă (pag. 19, 29, 39, 45, 49, 53, 78, 107), însă remarcabile prin natura lor grafică, intensitatea culorilor și geometria perfectă ce aduc cu opera fotografului american.
Comparația cu un alt maestru al fotografiei color e aproape imposibil de evitat, și sunt cadre aici în care sunt prezente elemente din fotografia lui Alex Webb. Cadre complexe, cu planuri multiple, uneori secționate cu linii evidente și care sunt, în opinia mea, cele mai reușite imagini ale fotografului belgian (pag. 26, 27, 32, 36, 47, 75, 77, 123). Însă chiar și aici echilibrul culorilor și tonurile rămân dominante, și nu atât emoția sau dramatismul personajelor, precum în fotografiile lui Webb. În una din aceste fotografii, șapte-opt copii sunt surprinși pe un teren de joacă, imaginea poate fi împărțită geometric în trei planuri pe orizontală și în două simetric pe verticală cu toți subiecții așezați în echilibru, însă niciunul dintre acești copii nu este surprins cu fața, ei sunt fie cu spatele sau încadrați în așa fel încât capetele lor nici nu sunt incluse în cadru. Ce primează sunt straturile de albastru și galben însoțite de câteva linii de roșu intens ce se completează cu punctele închise la culoare sau în tonuri de gri ale subiecților însăși. Putem continua comparația dintre cei doi, observând că dacă Webb s-a dedicat unor proiecte centrate pe o anumită locație, Haiti, Istanbul, etc., însă fotografiate și dintr-o latură puțin documentară, cu o perspectivă istorică și socială, locurile unde Harry Gruyaert a fotografiat cu precădere, Maroc, Egipt sau Belgia, nu au deloc o astfel de dimensiune în opera sa. Ceea ce diferă însă sunt culorile ce domină aceste serii, fiecare loc pare a avea o altă paletă de tonuri dominantă. Așa cum afirma și altcineva „Gruyaert pare că nu folosește culori, ci el fotografiază culori.”
Ar mai merita menționat că există aici alte câteva cadre ce amintesc de fotografiile altui membru Magnum, fotograful rus Georgui Pinkhassov (pag. 21, 44, 51, 101, 103). Cred totuși că în fotografiile acestuia din urmă lumina joacă rolul esențial, ea dominând compozițiile și nu atât culorile în sine – Pinkhassov este un maestru când vine vorba de utilizarea luminii, și face adevărate minuni cu aceasta în multe din fotografiile sale. Trebuie să subliniez că prin aceste comparații cu alți maeștrii ai fotografiei color nu urmăresc să sugerez o lipsă de originalitate în fotografia lui Harry Gruyaert. Fotografia lui rămâne una autentică, de exemplu există în multe din cadrele lui un aer cinematografic fantastic (pag. 79, 91, 95, 127,129). Sunt poate câteva imagini care mi se par mai slabe sau care poate nu se potrivesc la fel de bine în contextul acestei cărți (pag. 84 – 87), dar altfel albumul de față este obligatoriu pentru cei pasionați de fotografia de artă.
„Nu este nicio poveste. Este doar o problemă de formă și lumină.” H.G.
Harry Gruyaert. Editura Thames & Hudson, 2015, 144 pagini/80 de illustrate color, preț 240 ron.
