Analiză: Întrebarea „cine ar trebui să ne conducă?” este una din problemele cheie ale filosofiei politice, cu o istorie veche încă de la vechii greci. Însă ea nu este niciodată mai puțin actuală, ieșind la suprafață aproape de fiecare dată în preajma unor alegeri sau în momente de criză politică. Această problemă este acum dezbătută peste ocean, odată cu apropierea noilor alegeri de anul acesta, dar ea a fost prezentă și în spațiul public românesc în urmă cu doar câteva luni, în timpul crizei politice ce a dus la schimbarea guvernului Ponta. Au existat atunci voci, atât ale personalităților publice cât și ale oamenilor de rând, ce s-au exprimat critic la adresa clasei politice și care au cerut un guvern de „specialiști” sau tehnocrați, care în opinia acestora ar fi mult mai potriviți să ia deciziile și să conducă guvernul.
Într-un scurt articol, istoricul american Robert Dallek, fost profesor la universități precum Columbia, Oxford sau UCLA și specializat pe istoria administrațiilor prezidențiale ale Statelor Unite, atrage atenția asupra faptului că nu întotdeauna a fi conduși de „cei mai buni și mai străluciți” (the best and brightest) a avut cele mai bune consecințe, ci din contră. Acesta oferă ca exemplu câteva din administrațiile prezidențiale ale SUA din secolul trecut ce s-au ghidat după acest principiu, dar au condus la unele din cele mai păguboase decizii posibile.
„Președintele Woodrow Wilson, de exemplu, a desemnat un cerc de specialiști în septembri 1917 în pregătirea preparărilor pentru pacea ce urma să fie negociată după Primul Război Mondial. Acesta a adunal laolaltă 150 de academicieni consacrați cu scopul de a-l ajuta pe președintele Wilson să formuleze propunerile ce ulterior aveau să devină bazele Tratatului de la Versailles, prin care acesta a urmărit să negocieze o pace durabilă.
Însă cu toată autoritatea în materie de cunoaștere a acestor experți, în domenii de la geografie, politică sau economie, înțelegerea de la Versailles a produs mai multă acrimonie decât armonie, și avea să reprezinte punctul de pornire al Celui de-al Doilea Război Mondial.”
Exemplele acestuia merită studiate în amănunt, acesta continuând cu administrația Roosvelt și erorile comise în timpul Marii Depresii, dar mai ales cu administrația Kenedy. Aceasta din urmă a promovat deschis idea unei conduceri formate din „cei mai buni și mai străluciți”, în special secretarii de la Departamentul de Stat și cel al apărarii, McGeorge Bundy și Robert McNamara, două din cele mai strălucite minți ale vremii. Însă și cei care au orchestrat două din cele mai răsunătoare dezastre ale politicii SUA din acea vreme, politica față de Cuba și mai ales războiul din Vietnam.
Conluzia acestuia este că a lăsa soluțiile politice ale unei țări pe mâna unor specialiști nu reprezintă un garant, sau un panaceu al rezolvării problemelor esențiale cu care ne confruntăm. Politica rămâne domeniul compromisului și al consensului nu al excelenței, iar un bun politician este unul care are simțul măsurii și al istoriei.
Întregul articol poate fi citit aici.
