Din ce în ce mai multe voci a celor ce urmăresc evoluția politicii externe a Turciei atrag atenția asupra faptului că aceasta se află într-o situație de criză acută, o situație similară regăsindu-se și pe plan intern, unde preocuparea președintelui Erdogan de acaparare a puterii a condus la și mai multă instabilitate.
Stabilitatea unui stat de asemenea importanță în această regiune – Turcia este în primele 20 de economii ale lumii, cu un PIB de aproximativ 800 miliarde $, și mai ales înțelegerea intereselor sale de politică externă în zonă sunt relevante atât pentru politica externă a României cât și pentru înțelegerea conflictele din zonă. Turcia reprezintă și un important partener economic pentru țara noastră, fiind a cincea piață pentru exporturile din România. Investițiile directe și indirecte din Turcia în România sunt de aproximativ 4 miliarde €. În special însă România trebuie să fie atentă la escaladarea conflictelor în această zonă, în special cu Federația Rusă.
Turcia în primii ani sub conducerea lui Erdogan
Așa cum notează autorii unui recent articol al publicației Foreign Affairs, la începutul anilor 2000 Partidul Dreptate și Dezvoltare (AKP) sub conducerea lui Erdogan, prim-ministrul Turciei atunci, a adoptat o politică externă de bune relații cu toți partenerii din Orientul Mijlociu. Ankara a adoptat ceea ce a numit „o politică cu zero-probleme cu vecinii” prin care a încercat să stabilească noi relații diplomatice și economice cu toate statele din jur, inclusiv cu cele cu care în trecut avusese unele probleme precum Iran și Siria. Erdogan și Ahmet Davutoglu, fostul ministru de externe și actual prim-ministru, după cum menționează autorii, „au căutat mai mult decât depășirea vechilor conflicte și întărirea relațiilor economice; mai degrabă, au aspirat să reînvie supremația de altă dată a Imperiului Otoman, încercând să devină liderii unei mișcări islamice pentru întregul Orient, la fel cum erau califii otomani până în secolul XX”.
Politicile AKP au dat roade nu doar pe plan extern, după cum notează și Henri J. Barkey în Foreign Policy, pe plan intern acestea au condus „la o creștere economică rapidă, la transformarea Istanbulului într-un centru financiar internațional, reforme de democratizare și la demosticarea puternicii influențe a armatei”. În plus, în anul 2005, Erdogan și guvernul său au recunoscut problema conflictului cu minoritatea curdă și au început un proces real de pace.
Rezultatele au fost cel puțin spectaculoase, transformând Turcia dintr-o țară relativ nesemnificativă din punct de vedere economic, ce nu exporta nimic înafară de forță de lucru ieftină pentru țări ca Germania, într-o putere economică regională, o importantă destinație turistică și din ce în ce mai mult un important hub mondial pe sectoarele de energie, transport și comerț. După cum remarcă și săptămânalul The Economist, nivelul de trai al celor peste 78 de milioane de locuitori nu a fost niciodată mai ridicat, „nivelul de sărăcie a scăzut semnificativ față de anii 90, iar clasa de mijloc a înregistrat o creștere importantă până la 40% din totalul populației”, distanța față de restul țărilor dezvoltate micșorându-se semnificatif în toți acești ani.
Turcia și Primăvara Arabă
Primăvara Arabă a reprezentat o oportunitate unică pentru ca Erdogan să realizeze acest vis. Încă de la începutul acestui șir de revoluții, Erdogan a prezentat guvernarea AKP ca un model pentru toate națiunile arabe aflate în tranziție, și pe el ca pe liderul acestei mișcări populare. Iar cu fiecare dictator ce cădea de la putere, optimismul liderului turc era în creștere, și până și țările occidentale ajungând să vadă în Turcia un model real pentru ceea ce se spera că vor fi noi democrații seculare cu majorități musulmane.
După cum scriu Jonathan Schanzer și Merve Tahiroglu în Foreign Affairs, „strategia lui Erdogan a fost alta decât cea promovată în media. Departe de a fi un campion al pluralismului și al libertăților civile în regiune, Erdogan a ales să promoveze un model politic naționalist asociat în principal cu Frăția Musulmană. Cu rădăcini în această mișcare islamistă, aceasta era o evoluție naturală pentru AKP.” Primăvara Arabă a permis Turciei să se imagineze ca liderul acestei regiuni, după cum declara și Ahmet Davutoglu, Turcia „va fi liderul noului val de schimbări din Orient… nu doar ca un prieten ci și ca o țară care este văzută ca articulând ideile de schimbare și a unei noi ordini politice”.
Însă Siria a fost momentul de cotitură pentru politica externă a lui Erdogan. Deși la începutul protestelor pașnice din Siria acesta a fost alături de președintele Assad, atunci când acesta din urmă a ales să înnăbușe violent protestele și în special prin atacuri la adresa minorității musulmane sunite, Erdogan a devenit principalul susținător al schimbării de regim. În sprijinul acestei politici, regimul politic din Turcia a încurajat luptătorii straini să treacă granița în nordul Siriei pentru a lupta împotriva regimului lui Assad. Autoritățile turce știau bine că majoritatea acestor luptători se vor alătura mișcărilor jihadiste precum al-Nusra, și chiar dacă această strategie a iritat serios Statele Unite și țările europene, Erdagon a vazut-o ca necesară atâta timp cât forțele moderate ale opoziției nu reușeau să-l înlăture pe Assad.
După cum afirmă Henri J. Barkey în Foreign Policy, „consecințele indirecte ale acestei decizii au devenit aparente imediat. Mulți dintre acești luptători au gravitat către Statul Islamic, facându-l să devină forța care este astăzi. Deși în 2013 Obama i-a cerut lui Erdogan să oprească acest influx de mercenari, deja mișcarea jihadistă își realizase o infrastructură în interiorul Turciei care și până astăzi pune probleme serviciilor de securitate ale Ankarei”. Statul Islamic se va folosi de această infrastructură să lovească chiar în interiorul Turciei, fiind responsabil pentru atentatele din Diyarbakir, Suruc, Ankara, și ultimul dintre acestea în Istanbul. Primele trei au vizat minoritatea curdă, care lupta cu succes împotriva ISIS în Siria, și mișcările de stânga, cu peste 135 de victime, iar ultimul din Istanbul cu 11 cetățeni germani printre victime. Este începutul unei realități crunte pentru Turcia, ce mult timp s-a văzut izolată de violențele și conflictele din Orient.
Acțiunile Turciei în Siria au dus la noi tensiuni cu alte două puteri regionale importante. În primul rând este vorba de Iran, cu care Turcia dezvoltase importante schimburi comerciale și principala sursă pentru importul de gaze al Turciei, dar care de la început s-a implicat militar în sprijinul lui Assad. Acum cele două state se acuză reciproc de escaladarea acestui conflict sectar. Iar în al doilea rând este vorba de Rusia care și ea a intervenit deschis în sprijinul forțelor guvernamentale inclinând decisiv balanța forțelor în acest război civil. Tensiunile au ajuns la un nivel extrem de ridicat atunci când, în noiembrie trecut, aviația turcă a doborât un avion rus ce a intrat pentru puțin timp în spațiul aerian turc. Președintele rus Vladimir Putin a reacționat prompt impunând sancțiuni economice severe Turciei, care s-a văzut destul de izolată în acest episod. Conform celor de la The Economist, aceste sanțiuni ar putea scădea PIB-ul Turciei cu aproape 1% în acest an, și în plus se anunță un război economic costisitor cu Rusia – pe lângă faptul că Turcia importă din Rusia o mare parte a necesarului de energie, constructorii turci și-au văzut suspendate contracte de peste 10 miliarde $ pe care le aveau în Rusia.
Rezultatul acestei politici regionale este cel puțin trist pentru Turcia. Da, aproape în fiecare instanță Primăvara Arabă a fost un eșec, ce nu cade neapărat pe seama Turciei, forțele autocrate ce s-au temut de ascensiunea la putere a Frăției Musulmane fiind vinovatul principal. Însă, așa cum notează Jonathan Schanzer și Merve Tahiroglu în Foreign Affairs, „susținerea totală din partea Turciei pentru mișcarea islamistă în locul angajamentelor pentru pluralism, supremația legii și alte valori democratice a alimentat anxietatea ce a condus la aceste contra-revoluții. Ideea unor regimuri islamice moderate în Orient pare acum un vis îndepărtat. Iar ambițiile hegemonice regionale ale Ankarei au dispărut odată cu ea. Turcia este acum izolată într-o regiune plină cu autocrații ce o consideră un inamic, și războaie civile în care Turcia este văzută ca fiind unul dintre inițiatori”.
Problema curdă
Nu doar că pariurile externe ale lui Erdogan nu au dat roade, dar ele se pare că au redeschis conflicte mai vechi, și anume cel cu minoritatea curdă și gruparea PKK din Sud-Estul Turciei. În cadrul războiului civil din Siria minoritatea curdă, în zonele în care era majoritară, s-a coalizat repede împotriva forțelor regimului lui Assad și mai ales împotriva Statului Islamic, devenid un partener pentru Statele Unite. Forțele curde s-au remarcat în special în timpul asediului orașului Kobani din octombrie 2014, când împreună cu aviația SUA au respins forțele ISIS, în ceea ce reprezintă cea mai importantă victorie militară împotriva forțelor jihadiste.
După cum scrie Henri J. Barkey, „în retrospectivă, această victorie a curzilor din Kobani s-a dovedit a fi și sfârșitul procesului de pace al Turciei cu minoritatea curdă de pe teritoriul său”. Asta pentru că Erdogan „a înțeles corect că asediul orașului Kobani a reprezentat un posibil punct de cotitură pentru toți curzii din regiune, iar el avea de ales între două posibilități – co-optare sau suprimare și a ales-o pe ultima”. Nu doar că Erdogan s-a pronunțat critic față de sprijinul americanilor acordat curzilor, dar pentru el posibilitatea reprezentată de această mișcare – PYD, reprezenta o amenințare mai mare decât Statul Islamic. Astfel că în februarie 2015 acesta a repudiat înțelegerea ce fusese negociată cu partidele minorității curde și cu PKK, teama principală fiind aceea că populația curdă din Siria va urma exemplul celei din Iraq și va forma o regiune autonomă la sudul graniței cu Turcia.
Unii observatori, precum Robert Ellis de la cotidianul The Independent, pun motivul ruperii acestui cord pe refuzul partidului curd HDP, după ce acesta a câștigat 13 procente la alegerile din iunie 2015, de a susține planurile lui Erdogan de transformare a Turciei într-un regim prezidențial. Fără majoritatea necesară modificării constituției, liderii AKP au trecut la o ofensivă nu doar politică împotriva HDP. De exemplu, „înainte de alegeri au fost înregistrate peste 130 de atacuri împotriva membrilor și susținătorilor HDP, ce au culminat cu două bombe la un miting politic din Diyarbakir, capitala curdă din Sudul Turciei; un atac similar în orașul curd Suruc pe 20 iulie a ucis 33 de activiști și a dus la redeschiderea conflictului cu PKK, guvernul turc fiind suspectat de implicare în atentat”, scrie R. Ellis.
Odată cu redeschiderea acestui conflict mai multe orașe din Sudul Turciei și-au declarat autonomia și s-au pregătit de respingerea forțelor guvernamentale. Ostilitățile demarate în iunie 2015 s-au soldat cu numeroase victime civile, și în care peste 250 de militari turci și-au pierdut viața. Human Rights Watch a etichetat ca „un abuz și o folosire disproporționată a forței” de către armata turcă în asediile asupra acestor orașe pe care le-a lăsat fără apă, hrană, electricitate sau asistență medicală și forțând peste 200,000 de civili să-și părăsească casele. O situație incredibilă pentru un stat NATO ce nu cu mult timp în urmă urmărea chiar aderarea la Uniunea Europeană.
Imediat, AKP a convocat noi alegeri generale și după o campanie în care a mizat pe o unitate națională împotriva amenințării teroriștilor curzi a reușit să recâștige o majoritatea parlamentară ce i-a permis să guverneze singur. Posibilitatea unor noi alegeri este iar ridicată, Erdogan dorindu-și o majoritate necesară pentru a schimba constituția țării și a transforma astfel Turcia într-o republică prezidențială. După cum afirmă jurnalistul englez, în această perioadă Erdogan a „înnăbușit orice formă de opoziție, etichetând criticii și oponenții politici ca trădători și teroriști”. O transformare ce a fost observată și de către alți comentatori.
Concluzii
După cum afirmă Henri J. Barkey, principala problemă a politicii externe a Turciei este că aceasta nu mai este centrată pe interesele Turciei ci pe cele ale lui Erdogan. „După eșecuri pe plan intern și extern, președintel turc s-a îmbarcat pe un curs autoritar nedemocratic pe plan intern subminând instituțiile statului și remodelându-le după imaginea sa. Atotprezența și poziția sa necontestată înseamnă că politica externă a Turciei acum este produsul viziunii, capriciilor și prefererințelor sale”.
La fel, și cei de la The Economist consideră că stilul autoritar al președintelui Erdogan împreună cu intoleranța crescândă a partidului său AKP față de critici și opoziție reprezintă un pericol pentru statul turc, în special în situația în care și economia turcă este din ce în ce mai vulnerabilă la șocurile externe.
Sursa: Foreign Affairs, Foreign Policy, The Economist, The Independent.
