Unul din argumentele formulate de cei ce au criticat adoptarea prealabilă a legii cunoscute sub numele de legea dării în plate susține că legea atacă, în mod fundamental, două principii de bază ale pieții libere și statului de drept, și anume instituția contractului și principiul aplicării retroactive al legii. Pe scurt, legea prevede ca oricine are un credit ipotecar să poată preda băncii activul creditat renunțând de bunăvoie la credit fără ca banca să-l mai poată urmări până la concurența sumei inițiale din contractul de credit.
Despre acestă lege afirma Lucian Croitoru, înalt oficial al BNR, într-un articol de opinie publicat de Hotnews în urmă cu câteva zile:
„ O lege care nu trebuia adoptată în nicio formă, niciodată. Ea reprezintă disprețul maxim față de piață, față de contracte și, nu în ultimul rând, față de oameni și față de viitor, căci nimeni nu va mai crede, de acum încolo, că cineva garantează respectarea contractelor.
Legea aceasta este cu mult mai nocivă decât o redistribuire directă de la buget. Redistribuirea directă de la buget nu are efectele secundare menționate anterior asupra pieței și a credinței în contracte private și în proprietatea privată. Legea dării în plată este, posibil, un precursor al unor viitoare legi nefaste. De exemplu, al unor legi privind naționalizarea unor întreprinderi care s-au privatizat pe baza unor contracte. Contracte de privatizare care, nu-i așa, pot fi oricând schimbate printr-o lege votată în unanimitate în parlament, chiar dacă respectivele contracte, ca și contractele de credit imobiliar, nu încalcă nicio lege.”
Aceleași argumente erau enunțate și de către Alina Mungiu-Pippidi, președinta SAR, pe site-ul organizației România Curată, cu câteva zile înainte.
„În realitate, legea asta nu trebuia adoptată deloc, în nicio formă. Ce face ea? Modifică retrospectiv niște contracte. Așa ceva e de neconceput într-un stat de drept, zdruncină temelia instituțională a economiei de piață. Și presupune că înțelepciunea parlamentară e superioară pieței în a ști cum trebuiau făcute acele contracte, care e prețul caselor etc. Îmi pare rău, nici Ceaușescu, care era mai deștept ca voi toți, nu a reușit în acest demers, deci nici parlamentarii nu vor reuși decât să ne bage în faliment pe toți ca să scape inițiatorii legii, amicii lor cu credite la bancă și o masă de potențiali clienți ai lor. Înțeleg raționalitatea îngustă a acestui demers, dar să priceapă toată lumea că vine cutremurul și ne-am ars, deci nu o să vă bucurați prea mult că ați scăpat de datorii. Aș înțelege dacă acele contracte erau niște țepe, dar e fals, pe fond erau la fel cum se practică în tot UE. Nimeni nu e de vină că populația noastră tot mai umblă după Caritas, FNI și credite cu buletinul și așteaptă pe Santa Claus să o protejeze de propria sa iresponsabilitate.”
Dar, după cum arată cu claritate Lucian Sârbu, într-un articol publicat în revista Argumente și Fapte, obiecția cu privire la retroactivitatea legii nu stă deloc în picioare.
„Este greu de înțeles în ce fel legea ar fi „retroactivă”, câtă vreme contractele produc efecte curente. Obiecția e la fel de absurdă ca și cum ai da o lege împotriva sclaviei dar ai zice că sclavii existenți trebuie să rămână în continuare sclavi pentru că legea nu poate fi retroactivă. Câtă vreme legea privește niște efecte curente ale unor contracte din trecut, nu e nimic retroactiv în ea. Ea ar fi retroactivă numai dacă ar da posibilitatea ca debitorii care și-au terminat de plătit ratele să-și predea casa băncii și să ceară înapoi banii pe rate.”
În ceea ce privește principiul respectării contractelor este posibil ca, cel puțin la o primă vedere, pentru o largă majoritate lucrurile să fie cât se poate de clare. Însă în nicio democrație sau sistem de drept contractele nu sunt considerate ca fiind sacrosacte. Ele sunt expresia unui raport de forțe între părțile contractante, iar dacă se dovedește că partea mai puternică a profitat de poziția sa și a profitat de vulnerabilitatea părții mai slabe este etic să se intervină pentru corijarea contractului și protejarea părții mai slabe. După cum arată același Lucian Sârbu, într-un alt articol publicat de aceeași revistă, Argumente și Fapte, este un lucru perfect normal ca statul să intervină asupra instituției contractului atunci când este vorba de contracte nedrepte.
„ Corectarea efectelor anumitor contracte prin intervenție administrativă sau intervențiile pe anumite piețe nu au speriat niciodată pe nimeni. De exemplu, dacă un contract, sau o îndeletnicire, produc efecte inumane, atunci se cere corectarea de urgență a acestora, chiar dacă avem de-a face cu contracte în derulare. De-a lungul timpului în societățile civilizate s-au interzis comerțul cu sclavi, munca minorilor, comerțul și consumul de droguri (apropo de asta, nu l-am auzit pe dl. Croitoru ieșind la rampă și protestând ritos împotriva interzicerii afacerilor cu etnobotanice, deși tot o încălcare a principiilor contractuale capitaliste, în accepțiunea domniei sale, a fost și asta…), pornografia infantilă etc. etc. etc. chiar dacă, poate, toate acestea au format la un moment dat obiectul unor „contracte” și îndeletniciri foarte respectabile.”
Sursa: Argumente și Fapte, Hotnews, România Curată.
