În spațiul public românesc, ideea de egalitate lipsește aproape cu desăvârșire din dezbaterea publică. Numai simpla rostire a acestui concept politic este de regulă urmată de eticheta de „comunist”. În țările dezvoltate, din punct de vedere politic cel puțin, inegalitatea este văzută ca o problemă majoră iar ideea de egalitate reprezintă o valoare politică legitimă. Aproape toți candidații la președenția SUA și importanți lideri ai ambelor partide politice de peste Atlantic au ridicat această problemă. „Deși nu promitem să oferim o egalitate a veniturilor, am încercat să oferim o egalitate a oportunităților”, a declarat președintele Obama. „În loc să ne concentrăm asupra egalității veniturilor, ar trebui să ne concentrăm asupra egalității de oportunități”, a declarat și Paul Ryan, lider republican. „Diferențele de oportunitate reprezintă problema politică definitorie pentru timpurile noastre”, a afirmat și Hillary Clinton.
Ideea egalității oportunițăților sau a egalității de șanse, a devenit atât de comună și general acceptată și pentru că părintele neoliberalismului, Milton Friedman, o considera compatibilă cu ideea de libertate, spre deosebire de egalitatea de resurse (outcomes) care, în opinia acestuia, este caracteristică socialismului. După cum se poate observa și din declarațiile liderilor politici de astăzi, cele două idei continuă să fie asociate, chiar dacă în opoziție. Ideea că cerințele egalității pot fi satisfăcute prin implementarea unor condiții în acord cu egalitatea de șanse a devenit regula la nivel instituțional și al discursului politic (în țările Occidentale). Problema este însă că această idee este greșită.
Evidențierea principalelor puncte slabe ale acestei idei este scopul unui excelent articol, scris de Dylan Matthews, unul dintre contribuabilii siteului Vox.com. După cum afirmă încă din introducerea articolului, „egalitatea de șanse este pur și simplu un țel greșit, ce pleacă de la presupunerea că viața este o competiție cu sumă-zero pentru avuție și statut, și că cel mai important lucru este să ne asigurăm că doar cei mai înzestrați intelectual și mai silitori dintre noi ajung să fie câștigători. Presupune că întotdeauna va exista o clasă inferioară; doar că rezervă apartenența la ea pentru cei ce o merită pe deplin. Scopul însă nu trebuie să fie o clasă inferioară mai bună. Ar trebui să dorim lipsa unei clase inferioare, o lume în care există un grad mic de inegalitate, dar în care sărăcia extremă este un lucru al trecutului. O societate decentă nu ar trebui să aibă ca scop o mai bună aristocrație. Ar trebui în schimb să încerce creșterea nivelului de trai la un nivel rezonabil.”
*
Argumentul principal pe care, în particular economiștii Școlii de la Chicago, și în general dreapta politică, îl aduc împotriva ideii de egalitate a veniturilor este că punerea în practică a acestui principiu presupune invaziuni în sfera libertății personale și control din partea instituțiilor statului de tipul celor pe care, din păcate, societatea noastră le cunoaște foarte bine din istoria recentă. Problema, pentru susținătorii ideii egalității de șanse, este că și implementarea acestui principiu, atâta timp cât suntem serioși cu privire la cerințele lui, necesită de asemenea o intervenție masivă a statului în sfera libertății cetățenilor, ce ar duce la rândul ei la crearea unei alte utopii. Să ne gândim de exemplu ca persoanele ce moștenesc averi importante, suficiente pentru ca acestea să-și atingă visele în viață – cum este cazul lui Megan Elison, fiica lui Larry Elison, al cincilea cel mai bogat om al planetei, care a moștenit la vârsta de 25 de ani suma de 2 miliarde $ pentru a-și urma visul de a deveni producător de filme documentare. În nicio lume posibilă, nicio țară nu poate oferi 2 miliarde $ fiecărui cetățean pentru a-și urma propriile vise. Însă, cel puțin în acest caz, știm măcar ce mecanism am putea aplica – o taxă pe moștenire prin care să reducem veniturile lui Megan la nivelul concetățenilor săi.
Dar, după cum afirmă autorul articolului, „unele dintre cele mai importante aspecte ale inegalității de șanse nu pot fi adresate de către state într-un mod rezonabil. Dacă luăm în serios cerințele acestui principiu, atunci ar trebui să fie evident că o egalitate a șanselor pură este profund iliberală, și oricine îi înțelege adevăratele implicații nu ar susține un asemenea principiu.” Asta pentru că, „egalitatea șanselor promite nu doar suficiente șanse pentru fiecare familie, ci și ca aceste șanse să fie echivalente”. Cu alte cuvinte, conform acestui principiu, orice tip de acțiune pe care familiile înstărite și le permit pentru a-și ajuta copiii să aibă un avantaj față de ceilalți – școli private, lecții particualre, etc., sunt prima facie ilegitime.
Problemele majore ale acestui principiu însă apar atunci când ne uităm dincolo de inegalitatea financiară. După cum argumeantează în continuare Dylan Matthews, „ne putem imagina două familii, una în care ambii părinți sunt muzicieni clasici, iar alta în care cei doi soți sunt programatori. Fiecare familie decide să-și învețe copiii în propria lor meserie. Astfel, copiii celor doi programatori ajung în viață cu o îndemânare, talent foarte bine renumerat în economie, ce le aduce o enormă satisfacție financiară și prestigiu social în viață. Copiii celor doi muzicieni au de înfruntat însă o situație mult mai dificilă, unde cu greu își vor găsi de lucru, și chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla ei nu vor beneficia de o remunerație financiară comparabilă cu cea a copiilor programatorilor. Dacă luăm în serios ideea de egalitate a șanselor atunci acest lucru reprezintă o problemă. Copiii celor doi muzicieni sunt dezavantajați în această situație, și fie statul trebuie să-i compenseze pentru această nedreptate, fie părinții programatori trebuie să fie opriți în a-și învăța copiii C++.”
Evident o astfel de situație este absurdă, nu doar pentru că există și alte valori importante pe lângă ideea de egalitate – precum libertatea părinților de a-și crește copiii cum doresc sau faptul că în viață există alte scopuri importante pe lângă poziția socială sau financiară – dar aceasta este concluzia validă a cerințelor principiului egalității de șanse. „Egalitatea șanselor ar transforma orice decizie cu privire la educația copiiilor noștrii într-o decizie de politică publică, (…) o decizie profund iliberală”. După cum susține și profesorul Joseph Fishkin, „este foarte dificil să ne imaginăm cum ar arăta egalitatea de șanse completă într-o lume în care familiile sunt diferite și unii părinți le pot oferi anumite avantaje propriilor copii”.
*
Principala problemă a egalității de șanse este însă faptul că susține un ideal moral atroce. „Este un mod pentru noi de a justifica abandonarea persoanelor care – insistăm- le-au fost oferite oportunități și le-au ratat. Chiar dacă ar fi posibil de realizat o egalitate a șanselor, aceasta nu este un ideal pentru care merită să luptăm”, afirmă în continuare Matthews.
Problema este că egalitatea de șanse promite să-i ajute pe cei dotați genetic cu o capacitate intelectuală sau cu o capacitate de efort și concentrare deosebită dar care datorită unei neșanse a sorții au început în viață dintr-o poziție dezavantajoasă – o familie săracă, lipsa unor oportunități la începutul carierei, etc.. În același timp însă, egalitatea de șanse promite să-i lase în urmă pe cei prinși în aceleași condiții nefericite, dar care sunt lipsiți de calitățile necesare pentru a reuși – printr-un hazard genetic aceștia nu sunt înzestrați nici cu un intelect deosebit sau alte atribute ce le-ar permite să navigheze aceste bariere pe care societatea le-a ridicat în fața acestora.
După cum am afirmat inițial, egalitate de șanse este adesea definită în opoziție cu egalitatea de resurse, sau venituri, iar diferența esențială dintre cele două principii se poate observa din idealurile morale ale celor două. După cum se afirmă în articol, „ideea este că există unele persoane în societate ce nu ocupă o poziție decentă, în ciuda faptului că sunt persoane inteligente sau muncitoare. Aceștia merită aceleași oportunități pe care persoanele inteligente, muncitoare dar aflate în claselor superioare le au. În această idee, filmul Good Will Hunting este în efect o romantizare a acestui principiu, portretizarea unei lumi unde un intelect deosebit este tot ceea ce o persoană are nevoie pentru a scăpa de sărăcie, o descriere a egalității de șanse în practică”.
„Asta sună destul de plăcut. Dar și egalitatea de resurse ar ajuta acești oameni aflați în sărăcie, diferența este că în timp ce acest principiu promite avantaje pentru toți cei aflați în sărăcie, egalitatea de șanse în mod explicit lasă anumite persoane pe dinafară. Le spune celor defavorizați ce nu sunt genii ale matematicii, celor ce nu au o etică a muncii extraordinară, că ei nu merită nimic. Îi oferă lui Will Hunting totul, iar prietenilor săi nimic.
Dar persoanele pe care egalitatea de șanse îi abandonează nu merită să fie abandonați, pentru simplul motiv că nu au făcut nimic să merite această poziție socială dezavantajată. Dacă nu luăm în considerare factorii socio-economici, atunci o mare parte a succesului financiar al unei persoane este determinat de variația genetică personală, ce se află înnafara controlului acestora.” De exemplu, un studiu realizat de doi sociologi de la Hardvard în 2005, a estimat că există o corelație în proporție de 40% între succesul financiar al părinților și cel al copiilor acestora ce paote fi atribuită factorilor genetici. În mod evident, talentele cu care suntem înzestrați de natură, și despre care nu putem spune că le merităm, joacă un rol important în succesul fiecăruia dintre noi.
Acest lucru înseamnă că și într-o lume în care cei înzestrați dintr-o clasa inferioară a societății ar beneficia de șanse egale de succes cu cei aflați în poziții mai fericite, aceasta ar rămâne o societate inegală datorită faptului că inegalitățile cauzate de înzestrările diferite la naștere sunt considerate a fi legitime. Într-o astfel de lume „va exista o clasă superioară și una inferioară, oameni ce se descurcă bine și alții ce nu fără a avea nicio vină pentru acest fapt”. Iar aceasta pare să fie starea de fapt către care tinde idealul politic al egalității de șanse. La fel cum cunoscutul filosof Thomas Nagel remarca odată, ”atunci când nedreptatea ce are la bază diferențele de rasă sau sex va fi diminuată, vom avea încă o nedreptate semnificativă a celor inteligenți în raport cu cei mai puțin inteligenți, ce sunt recompensați atât de diferit pentru un efort comparabil”.
*
Poate tocmai faptul că acest ideal al egalității de șanse are un efect atât de limitat asupra nedreptății sociale, a împis unele societăți să încerce să experimenteze și implementarea unei egalități a resurselor. Tocmai acest fapt stă în spatele unor experimente întreprinse în Finlanda sau Olanda în care se încearcă garantarea unui venit minim pentru fiecare cetățean.
Întregul articol poate fi citit aici.
Sursa: Vox.com
