Ştiinţă

Luneta lui Galilei — A fost doar începutul!

Când Galilei şi-a îndreptat spre cer luneta recent inventată, un spectacol cu totul nou i-a învăluit privirea. El putea vedea de zece ori mai multe stele decât a văzut vreodată o fiinţă umană. Calea Lactee îi apărea acum nu ca o masă nebuloasă, ci ca un caleidoscop cu nenumărate stele, mari şi mici. Suprafaţa lunii s-a transformat sub ochii săi dintr-o suprafaţă lucioasă de porţelan într-un mozaic de munţi, cratere şi mări fără apă.

Câteva luni mai târziu, Galilei a descoperit patru dintre sateliţii lui Jupiter. apoi a observat frumoasele inele ale lui Saturn. Orientând luneta spre Venus, el a remarcat anumite faze ale planetei, anumite schimbări subtile în ce priveşte luminozitatea şi forma aparentă. Aceste faze puteau fi explicate numai admiţând că planeta se mişca în jurul Soarelui. Dar dacă una dintre planete se mişcă în jurul Soarelui, a conchis Galilei, atunci şi celelalte planete — inclusiv Pământul — trebuie să facă acelaşi lucru. El avea dreptate. Astfel, în 1609, Pământul şi-a pierdut poziţia privilegiată de pretins centru al Universului.

Acum, după aproape patru sute de ani de intense cercetări, cunoştinţa noastră despre univers a crescut foarte mult. Au fost identificate diferite tipuri de stele, cum ar fi gigantele roşii, piticele albe şi pulsarii. Recent, în punctele mai îndepărtate ale spaţiului au fost descoperiţi quasarii — obiecte enigmatice care emit cantităţi uriaşe de energie. Iar misterioasele găuri negre — asemenea unor colosale vârtejuri cosmice a căror putere depăşeşte imaginaţia — se crede în prezent că pândesc nevăzute în multe galaxii.

Puternice telescoape optice le permit astronomilor să privească departe în spaţiu şi, astfel, efectiv să călătorească în timp cu miliarde de ani în urmă, chiar până la limitele universului vizibil. A fost descoperit un număr foarte mare de vaste sisteme de stele şi de galaxii, unele atât de îndepărtate încât s-a calculat că lumina lor are nevoie de peste 15 miliarde de ani pentru a ajunge la noi.

Trasarea unei hărţi a universului era o sarcină mult mai complicată decât şi-ar fi putut imagina vreodată Galilei. Abia în acest secol a început omul să înţeleagă imensitatea cosmosului, miliardele de galaxii din care este compus şi distanţele enorme care le separă.

Pentru a ne ajuta să ne imaginăm distanţele cosmice, fizicianul Robert Jastrow sugerează următoarea analogie. Imaginaţi-vă Soarele redus la mărimea unei portocale. Atunci Pământul nu ar fi decât un simplu grăunte de nisip care se roteşte în jurul Soarelui la o distanţă de 9 metri. Jupiter ar fi asemenea unui sâmbure de cireaşă care se roteşte în jurul portocalei la o distanţă de un cvartal. La aceeaşi scară, steaua cea mai apropiată de soare, Alpha Centauri, ar fi la o depărtare de 2.100 de kilometri, iar întreaga Cale Lactee nu ar fi decât o îngrămădire de portocale cu o distanţă între ele de 3.200 de kilometri, al cărei diametru mediu ar fi de 30 de milioane de kilometri. Chiar şi la această scară redusă, cifrele ne scapă repede de sub control.

Nu numai distanţele sunt uluitoare. Pe măsură ce savanţii au dezvăluit secretele Universului, au ieşit la lumină fenomene ciudate. Există stele neutronice constînd dintr-o materie atât de densă încât doar o linguriţă de materie cântăreşte cât 200 de milioane de elefanţi. Există stele minuscule, numite pulsari, una din ele strălucind cu intermitenţe de circa 600 de ori pe secundă. Şi, desigur, există acele amăgitoare găuri negre care constituie obiectul speculaţiilor savanţilor. Ele nu pot fi văzute, dar nesăţioasa lor sete de lumină şi materie poate trăda prezenţa lor ascunsă.

Evident, în abisul spaţiului şi al timpului se ascund încă multe mistere.
 

Surse:wikipedia.org,historia.ro.,biography.com

Cele mai citite stiri

To Top
Loading..