Social

A mâncat cenuşa oaselor trupurilor moarte ale unor oameni. Poveste şocantă a româncei care a fost deportată în Siberia

Aurora Bujeniţă este numele femeii în vârstă de 80 de ani din comuna Mahala, comună aflată în apropierea oraşului Cernăuţi, care a trăit o poveste de groază odată ce a fost deportată în Siberia alături de membrii familiei sale.

Odată ce tatăl ei, fugitiv fiind, a reuşit să ajungă în România, Aurora, care avea pe atunci numai 5 ani, a fost dusă împotriva voinţei sale, împreună cu ceilalţi membrii de familie ai fugarilor, în Republica Komi (URSS), fiind ulteriori transportaţi cu toţii în centrul Siberiei.

Când Bucovina a fost separată de România, odată cu Basarabia şi Herţa, moment în care a avut loc şi încheierea acordului Pactului Ribbentrop- Molotov, femeia a avut parte de drama vieţii sale, dramă care a trăit-o împreună cu familia ei. Singurul responsabil de acest lucru, era tatăl său, care a reuşit să se strecoare printre autorităţile sovietice în momentul în care a fugit pentru a putea ajunge în România.

Cei care nu au reuşit să scape şi au rămas acasă, au ajuns să fie deportaţi de către Miliţie şi NKVD în unele dintre cele mai greu de imaginat condiţii, destinaţia unde aveau să ajungă fiindu-le total necunoscută. Aurora este una dintre femeile care a fost deportată la vremea respectivă, fiind pe atunci o tânără copilă.

Aceasta a mărturisit următoarele lucruri pe care şi le mai aminteşte de la vremea respectivă, vreme când a fost deportată alături de celelalte persoane cu trenul:

„Erau acolo oameni bătrâni, copii, femei tinere. Unul înjura, altul blestăma, altul îşi plângea zilele. Eram toţi grămadă în tren. Am ajuns în Republica Autonomă Komi, la malul râului Peciora. Tot ţinutul era numit Peciora. Oamenii, băştinaşii komi, ne-au primit reci. Acolo a fost cel mai aspru lagăr din Uniunea Sovietică, era închisoare politică. Deşi eram micuţă, totul am luat în seamă, am ţinut totul minte. Femeile grăiau între ele. Erau 350 de familii. Cea mai mică familie era formată din mamă şi copil, noi eram cinci. Eu, mama, fratele, mătuşa şi bunica“.

După ce trecuse un an de zile, din totalul de 350 de familii care au fost deportate, au rămas doar 60 de suflete. Numeroase persoane au murit din cauza frigului suportat, al foametei dar şi din cauza bolilor care i-au răpuns.

Singura modalitate prin care putea rămâne în viaţă, era lucrând într-o pădure, în cursul unei zile întregi, asta doar pentru a putea primi o felie de pâine care era făcută din diverse resturi care se găeau prin zonă.

Femeia a mai adăugat cum că „Stăteam cu fratele şi bunica în baracă şi aşteptam să vină sara mama cu o bucată de pâine. Cu aceea trebuia trăit până a doua zi seara. Plângeam de foame, dar de unde era să ne deie. Bunica a murit în septembrie, sora mamei nu a împlinit un an de stat în lagăr şi tot o murit. M-a învăţat să-mi fac cruce cu limba, că era periculos să-ţi faci cruce cu mâna, că erau comunişti şi tradători printre noi. În timp, ne-o încăierat mizeria, păduchii.”

Dacă una dintre persoane deceda, nu mai reprezenta deloc un fapt şocant pentru cei care se aflau de faţă. Mesele lor constau în peşti vii, corbi îngheţaţi şi oasele oamenilor decedaţi.

„Umblând pe afară aduceam oase, ciolane. Un băiet le aducea şi le punea şi ardea în foc şi rodeam cenuşa ceea, poate osul cela era al unuia de-al nostru. Iarna era coridor prin zăpadă prin care mergeam. Morţii erau puşi unul peste altul, în zăpadă şi aşa stăteau până primăvara. Tăţi erau indiferenţi, că nu ştiai cât mai ai de trăit“, adaugă Aurora.

Bunica femeii a murit când aceasta avea vârsta de numai 5 ani. Cu ochii plini de lacrimi, Aurora declară faptul că „Când a murit bunica noi plângeam lângă dânsa. Mama nu a vrut să le dea voie să o ia să o pună la grămadă. Am dormit cu toţii cu bunica moartă“.

Aceste momente de groază au urmărit-o pe Aurora ani de zile la rând, chiar şi după ce acele momente de chin au luat sfârşit.

Momentul în care Aurora, împreună cu familia sa, a primit o veste bună, a fost pe data de 5 ianuarie a anului 1947, când li s-a transmis faptul că au permisiunea de a se întoarce acasă. Odată întorşi la Mahala, aproape de Cernăuţi, Aurora, alături de mama şi fratele ei, a găsit casa distrusă, fiind arsă de către ceilalţi consăteni.

La o lună de la întoarcerea lor acasă, tatăl Aurorei a fost capturat ca prizonier de război, asta după ce România şi Germania au început ofensiva împotriva Uniunii Sovietice, lucru care s-a petrecut în cursul anului 1941.

El şi-a ispăşit pedeapsa care i-a fost încredinţată într-o închisoare care se afla în Republica Sovietică Ucraina.

Având cazierul afectat, chiar dacă a fost unele dintre cele mai isteţe fete la vârsta ei, Aurora Bujeniţă nu a avut şanse să obţină un loc de muncă foarte căutat, ajungând să muncească numai în sectorul agricol. Povestea de groază pe care a trăit-o alături de alţi români în inima Siberiei, nu a reuşit să o dezvăluie nimănui până în prezent, lucru care se datorează existenţei URSS-ului din acea vreme.

După ce a avut loc omorul a peste 3.000 de români la Fântâna Albă, în seara zilei de 12 spre 13 iunie a anului 1941, alţi 13.000 au fost deportaţi  în Siberia şi Kazahstan, iar dintre aceştia din urmă, 602 au fost deportaţi din localitatea Mahala.

Dintre cei deportaţi, cei care au avut norocul de a se întoarce acasă, sunt foarte puţini la număr, dintre ei făcând parte Aniţa Nandriş Cudla, născutâ în anul 1904 şi care s-a stins din viaţă în 1986. Aceasta a lăsat în urma ei o memorabilă operă intitulată „20 de ani în Siberia“, operă care a fost publicată în România după anul 1989.

În comuna Mahala, comună a cărei comunitate era alcătuită în proporţie de 100% din români, s-a construit un monumet în onoarea Aniţei Nandriş Cudla. Acest monumet este localizat în parcul care se află în apropierea Primărei, iar cea care a avut iniţiativa acestei construcţii este Elena Nandriş, primar al comunei Mahala.

 

Sursa: adevarul.ro

Cele mai citite stiri

To Top